Scale liniare şi logaritmice de amplitudine
La prima vedere s-ar putea să ni se pară cel mai corect să se folosim în practică reprezentarea spectrelor de vibraţii pe scale de amplitudine liniară, pentru că pe grafic apare amplitudinea efectivă a vibraţiilor măsurate. Scalarea liniară a amplitudinii permite vizualizarea şi evaluarea rapidă a componentelor de mare amplitudine din spectru, însă componente foarte mici pot fi trecute complet cu vederea, sau în cel mai bun caz se pot observa în spectru, dar nu li se poate stabili amplitudinea.
Cu ochiul liber suntem capabili să vedem componentele de amplitudine egală cu a 50-a parte din amplitudinea componentei celei mai mari din acelaşi spectru, însă toate celelalte componente mai mici decât a cincizecea parte din amplitudinea maximă, vor fi ca şi pierdute. Cu alte cuvinte, gama dinamică a ochiului este de aproximativ 50 ÷ 1.
Scalarea lineară poate fi adecvată în cazurile în care componentele semnalului sunt toate de aproximativ aceeaşi mărime, dar defectele minore (de exemplu defectele de rulmenţi) în stadiu de dezvoltare produc componente cu amplitudini foarte mici. Pentru a putea vizualiza şi evalua corect aceste componente de mică amplitudine, este mai bine să folosim reprezentarea pe o scală logaritmică amplitudine, mai degrabă decât pe o scala liniara, deoarece astfel putem afişa şi interpreta vizual un domeniu dinamic de cel puţin 5000÷1, sau de mai mult de 100 de ori mai bine decât poate permite o scalare liniară.
Pentru a ilustra diferenţa dintre diferitele tipuri de reprezentări, vom proiecta acelaşi semnal pe o scală liniară şi pe două tipuri diferite de scale logaritmice.
Se ştie că domeniul dinamic al ochiului, atunci când vizualizează spectre pe scală liniară, este de aproximativ 34 dB.